Alina a apărut prima dată la recomandarea unui coleg de trudă într-ale ştirilor sportive. Cosmin. Am uitat însă de piticul despre care îmi tot povestea acesta, amuzat de găselniţa versului şi de originalul melodiei. L-am regăsit peste ceva timp, la unul din concertele recomandate de Tudor, pe care, tot aşa, îl cunoscusem la recomandarea lui Mihai. Ce mai, lanţuri à la Bollywood :). Cert este că într-o seară răcoroasă am ajuns la Clubul Ţăranului şi acolo am descoperit-o cu adevărat pe Alina Manole. Vă invit să degustaţi în linişte două din piesele care figurează pe recenta sa lansare discografică - Dragoste în 3. Merită, vă asigur.

Altfel, ediţia de faţă a Radio Grafiilor este axată pe muzicile din octombrie 1974. Era luna în care debuta procesul de după scandalul Watergate. Iar Ted Bundy îşi vedea mai departe de seria lui crime, bifând alte victime pe listă: Nancy Wilcox, Melissa Anne Smith şi Laura Aime, toate trei încă la vârsta adolescenţei. Pentru a doua oară în decurs de un an, în Marea Britanie aveau loc alegeri generale. După ce în februarie preluase postul de la nr. 10, pe Downing Street, de la conservatorul Edward Heath, laburistul Harold Wilson rămânea în funcţie, graţie unei majorităţi de trei locuri în parlament.

(citeşte)

Uneori, este nevoie şi de astfel de oameni. De sacrificiu, să le spunem. Asta dacă privim prin prisma Istoriei. Deoarece puţini sunt cei care se obosesc să reţină numele rămase în umbră. Despre cine este vorba? Despre Neil Kinnock, omul care a avut ingrata misiune de a o ataca în permanenţă pe „Doamna de Fier” a Marii Britanii.

A devenit nr. 1 în Partidul Laburist în octombrie 1983, adică fix în luna al cărei top 10 din State îl ascultăm acum. De origini modeste, tatăl miner şi mama infiermieră, galezul pe atunci în vârstă de 39 de ani ajungea liderul formaţiunii de opoziţie într-un moment cât se poate de nefericit. Învinşi de Conservatori în alegerile de cu patru ani mai devreme, Laburiştii de stânga, având drept simbol trandafirul (ring a bell?) tocmai ce se scindaseră, în urma unor scandaluri interne. E drept, formaţiunea dizidentă – Partidul Social Democrat – n-a dansat pe scena politică decât în perioada 1981-88.

Ei bine, în această perioadă tulbure pentru stânga britanică era nevoit Kinnock să formeze Cabinetul din Umbră. Momentul 1992 va rămâne în Istorie drept unul cel puţin ciudat. În condiţiile în care Conservatorii erau văzuţi în toate sondajele cu şansa a doua, partidul lui Kinnock a „reuşit” să piardă alegerile, în parte şi unei prime pagini pe care influentul cotidian The Sun titra: „Dacă Kinnock va câştiga azi, rugăm ultima persoană care pleacă din Marea Britanie să stingă lumina”.

(citeşte)

Se poate şi la case mai mici. 15 octombrie 1979. Era “lunea neagră” a Maltei, micul stat-insulă din Mediterana. În acea zi, sediul Progress Press, locul unde apărea cotidianul The Times, şi reşedinţa lui Eddie Fenech Adami, liderul de atunci al opoziţiei, erau distruse, după un marş al Partidului Laburist. Totul ca urmare a unei presupuse tentative de omor asupra premierului Dom Mintoff, la sediul din Auberge de Castille, în La Valetta.

Trebuie spus dintru început că Malta este o ţară cu două partide majoritare – Laburist şi Naţionalist. Seara, mai multe sute de persoane s-au adunat în faţa birourilor primului ministru, în semn de solidaritate, şi au purces către sediul ziarului opoziţiei. Deşi tiparniţa a fost distrusă, The Times a apărut a doua zi, într-un format redus, fiind scos la tipografia Partidului Naţionalist. Înfiinţat în 1935, ziarul a apărut în fiecare zi, fiind punctul de referinţă al presei malteze.

(citeşte)

Octombrie 1988. O lună cu semnificaţii majore pentru Algeria. Guvernată cu mână de fier de partidul unic – Frontul de Eliberare Naţională – încă de la obţinerea independenţei faţă de Franţa, în 1962, ţara din nordul continentului african era zguduită de protestele de masă ale tinerei generaţii. Aceasta era împărţită în comunişti, incluzând aici şi pe militanţii pentru drepturile berberilor, şi integrişti islamişti. Ambele tabere s-au ridicat împotriva guvernării ţării de către partidul unic, dar au sfârşit prin a se încăiera între ele, în universităţi şi pe străzi.

Punctul culminant a fost atins în acea lună, când Chadli Bendjedid, preşedintele aflat în funcţie de zece ani de zile, a fost nevoit să se recunoască învins în urma manifestaţiilor şi să anunţe organizarea de alegeri libere. Trei ani mai târziu, democraţia avea să aducă la putere Frontul de Salvare Islamică. Ţara s-a cufundat în haos şi a izbucnit războiul civil, conflict care a produs peste jumătate de milion de victime. Totul s-a calmat doar prin intervenţia armatei, care a preluat puterea.

(citeşte)

11 septembrie. 1973, nu 2001. Santiago de Chile, şi nu New York. Statele Unite sprijineau lovitura de stat armată a generalului Augusto Pinochet. Primul preşedinte marxist ales în mod democratic în America Latină, Salvador Allende, îşi punea capăt vieţii, în palatul La Moneda din Capitala ţării andine. După ce candidase în trei rânduri la funcţia supremă în stat, fără reuşită, în 1952, 1958 şi 1964, Allende fusese ales, în fine, după o campanie electorală în trei, foarte echilibrată. A urmat apoi modelul Moscovei: a naţionalizat industria şi a început colectivizarea. Înfiinţată în 1970, organizaţia extremistă de dreapta Frente Nacionalista Patria y Libertad sau, mai simplu, Patria y Libertad, denunţată de adversari ca fascistă şi oficină CIA, avea să se dizolve la o zi după înlăturarea de la putere a lui Allende. Pe 3 septembrie, schimbare la vârful CIA: William E. Colby devenea al zecelea director al Firmei. Avea să rămână în funcţie până în ianuarie 1976. Richard Nixon nu putea asista pasiv cum doctrina de la est ar fi câştigat încă un bastion pe propriul continent. Cuba era un suficient cui în coastă. Dictatura generalului Pinochet s-a încheiat oficial în 1990.

(citeşte)