Inceputul (1960 - 1962)

Muzica ye-ye era in fapt o perioada post-rock europeana, ce continua pe linia rock cu influente din muzica beat britanica si din muzica surf americana, pigmentata cu swing si twist. In fapt, fetele ye-ye (ye-ye girls) erau denumite swinging mademoiselles, datorita stilului swing pe care il adoptasera in prezenta scenica. In Statele Unite muzica ye-ye era asimilata totusi muzicii rock, in timp ce in Franta ea era considerata muzica pop, de aceea multi o vad mai degraba ca o fuziune intre muzica rock americana si muzica pop franceza.

Muzica beat (de origine britanica) va da nastere si altor curente muzicale precum garage rock (Canada si Statele Unite), folk rock (Statele Unite) si subculturii mod (moderniste, Marea Britanie si Europa), iar muzica ye-ye va fi uneori amestecata cu unul din aceste genuri, fie din perspectiva muzicala, fie din perspectiva vestimentatiei artistilor. Un caz aparte pe care muzica beat l-a generat a fost aparitia printre tinerii japonezi a asa-ziselor group sounds, trupe de rock japonez ce imitau stilul trupelor beat britanice si care interpretau cover-uri dupa hituri in limba engleza. Cea mai populara trupa group sounds in Japonia a fost The Tigers dar cei care au cunoscut succesul si in Europa si Statele Unite au fost The Spiders. In unele compilatii de muzica ye-ye sunt inclusi si artisti de garage rock si mod care activau in aceeasi perioada.

Muzica ye-ye va evolua in paralel cu muzica hippie (Statele Unite), ambele curente manifestand in versurile cantecelor lor opozitia fata de tendintele politice si sociale, o abordare naiva si nedoctrinara a vietii, temele principale fiind pacea, dragostea si libertatea individului. Muzica ye-ye era insa ceva mai vesela, mai vioaie si mai putin influentata de accentele psihedelice care se manifestau in muzica hippie. Vestimentatia generatiei ye-ye era asemanatoare vestimentatiei generatiei hippie, dar exista o diferenta; in timp ce vestimentatie hippie era multicolora, cu pantaloni evazati, accesorizata deseori de o bandana, vestimentatia ye-ye prefera putine culori, deseori alb si negru, iar piesele vestimentare se limitau la fuste mini, bluze cu maneca scurta si cizme inalte. Putem spune, de asemenea, ca desi aparitia fetelor ye-ye era in mod deliberat provocatoare, ea era provocatoare intr-un sens naiv, chiar inocent.

Cu timpul muzica ye-ye franceza va deveni o miscare muzicala condusa de femei, tinerele de 16-18 ani devenind un simbol exclusiv al genului. Dintr-o anumita persectiva aceasta miscare era si o miscare de emancipare a tinerelor adolescente din generatia de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Europa isi revenea incet-incet dupa dramele conflictului mondial si incerca sa scape de ororile traite printr-un libertinism si o exuberanta fara margini. La emanciparea sexuala a tinerelor participau si tinerii compozitori precum Serge Gainsbourg, un muzician de jazz si chansonete, care vazuse probabil oportunitatea muzicii pop din anii ‘60 si celebritatea pe care acest gen muzical i-o putea aduce. Gainsbourg era intr-un fel corespondentul lui Roger Vadim in muzica, el avand mai multe relatii cu cantaretele pe care le promova, printre acestea Brigitte Bardot si Jane Birkin. Lui Gainsbourg ii placea sa duca lucrurile in extrem si sa isi provoace publicul pentru a vedea cat de departe poate sa mearga. Pentru acest lucru el a profitat de naivitatea tinerei France Gall, compunand pentru aceasta cantecul Les Sucettes (Acadelele) un cantec cu evidente conotatii sexuale pe care Gall, in inocenta ei, nu l-a observat. Cantecul a fost un succes, cu toate acestea cand France Gall si-a dat seama ca a fost folosita in mod deliberat de Gainsbourg a intrerupt pentru o vreme colaborarea cu el.

In 1960 este lansat filmul Beat girl, ce o avea in distributie pe Gillian Hills, o alta descoperire a lui Roger Vadim, care o va distribui in 1961 in filmul Legaturi periculoase. Filmul descrie o stare de fapt a acelei perioadei, ruptura dintre generatii, Hills interpretand o fata rebela ce cauta anturajul tinerilor beatnik pentru a scapa de mama sa vitrega. Interesant e ca in acest film apare una dintre primele referiri la fetele ye-ye, intr-o scena in care personajul interpretat de Gillian Hills rosteste replica “She’s French... Yeah, yeah, yeah!”. In anii urmatori Hills va deveni si ea una dintre fetele ye-ye, la fel ca si colega ei de breasla Brigitte Bardot.

Cinematografia acelor anilor va continua sa promoveze in continuare femei fatale, care vor deveni adevarate simboluri ale femeii anilor ‘60. In 1961 debuta serialul tv britanic The Avengers (Razbunatorii) care o va introduce in cel de-al doilea sezon pe Honor Blackman, o actrita ce va deveni o aparitie obisnuita, ca partenera a personajului principal interpretat de Patrick Macnee. Dar moda partenerelor femei (asa-numitele Bond girls) fusese lansata in acelasi an de primul film din seria James Bond (Dr. No), care isi propunea sa aduca in atentie femei puternice si sofisticate, care pot face fata barbatilor, nu numai prin farmecul lor ci si prin inteligenta. Personajul interpretat de Honor Blackman din The Avengers, dr. Cathy Gale, va adopta un stil vestimentar care sa ii permita sa se miste cu agilitate in scenele de lupta. Acesta era formata din pantaloni si bluza de piele mulata de culoare neagra si o pereche de cizme inalte. Cizmele erau numite in film cu termenul de kinky boots ce va deveni o expresie cheie folosita de Cathy Gale si care va prinde foarte bine la public. In 1964 Honor Blackman va lansa un single impreuna cu Patrick Macnee intitulat Kinky Boots ce va cunoaste un succes moderat. In acelasi an, Honor Blackman va deveni cea de-a treia Bond-girl in filmul Goldfinger, in care o interpreta pe Pussy Galore.

Salut les copains! nr. 1Emisiunea Salut les copains! incepea in acest timp sa castige din ce in ce mai multa faima si, ca urmare, in 1962 va fi lansata revista muzicala bitrimestriala cu acelasi nume. Artistii francezi ca: Johnny Hallyday, Sylvie Vartan, Chantal Goya, Francoise Hardy, Sheila, Michèle Torr, Claude François, Jacques Dutronc sau Michel Polnareff - promovati de emisiunea radiofonica, aveau nevoie sa fie acum cunoscuti la fata de publicul tanar pentru care devenisera niste fetisuri. La data lansarii revista avea 72 de pagini, iar pe coperta primului numar era Johnny Halliday. Revista va ajunge sa fie vanduta la apogeul ei intr-un milion de exemplare si copia modelul de succes lansat de revista Disco Review in 1961. In cadrul revistei erau promovati doar artistii francezi, cu doua exceptii The Beatles si The Rolling Stones. Revista publica informatii despre concerte, postere cu cantareti, versurile cantecelor de succes si articole despre staruri. Totul va culmina cu o fotografie tiparita pe o pagina dubla cu gasca cantaretilor din emisiunea Salut les copains. Aceasta va fi publicata in numarul 47 (iunie 1966) si va primi titlul de Photo du siecle (Fotografia secolului). Fotografia era realizata de Jean-Marie Perier in aprilie 1966 si in ea apareau 46 de artisti, idolii perioadei ye-ye, in fata unui zid pe care era scris Salut les copains. Din fotografie lipsesc Petula Clark care se afla in Statele Unite la acea vreme, Nino Ferrer care a ajuns prea tarziu si Frank Alamo care isi indeplinea serviciul militar. Se observa cu ochiul liber ca Johnny Halliday se afla la inaltime, pe o scara, privind catre ceilalti colegi ai sai, un gest prin care vroia poate sa sustina ca el era numarul 1. In fotografie apare si mascota emisiunii, Chouchou, care erau tinut in mana de Les Petit Prince.

Sylvie Vartan, Johnny Hallyday, Jean-Jacques Debout, Hugues Aufray, Catherine Ribeiro, Eddy Mitchell, Danyel Gérard, Claude Ciari des Champions;
France Gall, Serge Gainsbourg, Frankie Jordan, Michčle Torr, Sheila, Chantal Goya, Dany Logan;
Michel Paje, Ronnie Bird, Monty, Sophie, Noël Deschamps, Jacky Mouličre, Annie Philippe, Claude François, Eileen, Guy Mardel, Billy Bridge ;
Michel Berger, Michel Laurent, Nicole des Surfs, Salvatore Adamo, Thierry Vincent, Tiny Yong, Antoine, Françoise Hardy, Benjamin;
Dick Rivers, Monique des Surfs, Hervé Vilard, Jocelyne, Richard Anthony;
Dave, Rocky, Coco, et Pat des Surfs, le Petit Prince (avec dans les mains une peluche de Chouchou, la mascotte de Salut les copains), Christophe.

ScopitoneLa promovarea artistilor contribuiau in acea perioada si aparatele Scopitone si Cinebox instalate in restaurante, hoteluri sau alte locatii publice. Aceast aparate erau un fel de jukebox-uri cu ecran de 26 inchi pe care erau rulate filme pe pelicula de 16 mm si aveau dimensiunea unui frigider. Tehnologia pe care se bazau aparatele era imprumutata din aparatele de supraveghere aeriana ale armatei, care devenisera acum inutile, si unele parti erau fabricate chiar din fuzelaje de avioane de razboi trimise la casat. Ele difuzau un fel de videoclipuri avant-la-lettre in care artistii erau filmati in diverse spctacole tv sau concerte, dar existau si clipuri special create pentru ele, regizate de producatori in toata regula. Desi unele din ele erau filmate cu naivitate, iar altele erau chiar kitschoase, per ansamblu clipurile nu erau cu mult sub media de calitate a clipurilor din ziua de azi, chiar daca erau filmate de multe ori intr-un decor static si restrans. Multe dintre aceste clipuri au devenit raritati si exista in ziua de azi firme care vand discuri dvd cu inregistrari vechi celor pasionati. Unele inregistrari sunt cu atat mai valoroase cu cat unele melodii au fost inregistrate doar in varianta Scopitone si nu pot fi gasite ca single-uri pe albumele artistilor respectivi.
Aparatele Cinebox aparusera in Italia in 1959 inaintea aparatelor Scopitone care erau construite in Franta incepand cu 1960. Totusi, Scopitone au beneficiat de un marketing mai bun astfel ca ele au ajuns sa fie importate si in Germania, Marea Britanie si Statele Unite si sa constituie marca cea mai importanta in acest domeniu. Desi in 1964, cand erau livrate deja 500 de bucati, multi au crezut ca aparatele Scopitone vor fi avea un succes formidabil, fiind considerate un mediu revolutionar de divertisment, ele au rezistat pe piata doar pina in 1969 din cauza unui management defectuos si din cauza mentinerii unui pret prohibitiv.