Vara lui 1970. Luna august. Pentru al treilea an la rând, Insula Wight era gazda unui festival muzical. Ultimul din acea serie. Cel mai mare festival de gen al perioadei. Mai mare chiar decât atât de cunoscutul Woodstock, organizat cu un an înainte, de cealaltă parte a Atlanticului. Locul de desfăşurare, undeva pe coasta vestică a Insulei din sudul Arhipelagului britanic, era minunat, însă prea puţin potrivit pentru întreprinderea unui eveniment muzical live. Vântul puternic purta sunetul cu obstinaţie într-una din părţi, astfel că a fost nevoie de suplimentarea sistemului de amplificare, prin cooptarea celui folosit de Pink Floyd. În plus, nebunia a fost maximă, în condiţiile în care o insulă pe care locuiau 100.000 de persoane s-a văzut invadată de 600.000 de nou-veniţi, majoritatea hippies.

Chicago au venit cu hit-ul lor de la acel moment: „25 or 6 to 4”, piesă care figura între primele zece ale topului din State. Mungo Jerry au fost prezenţi, dar au decis să nu urce pe scenă. John Sebastian a fost luat prin surprindere de apariţia lui Zal Yanovsky, fostul chitarist Lovin' Spoonful. Joni Mitchell, Miles Davis, Ten Years After, Emerson, Lake and Palmer, The Doors, The Who (cu opera Tommy), Sly and the Family Stone, Melanie, Free, Donovan, Jethro Tull, Jimi Hendrix, Joan Baez sau Leonard Cohen, cu toţii s-au produs pe scena Festivalului de pe Insula Wight. Pentru cei care doresc să trăiască pe viu fiorii prezenţei în acel loc, există şi ediţia 2012! Amănunte, aici!

Desigur, nu pot omite finalul Radio Grafiilor 22. Am dedicat nu mai puţin de cinci piese grupului Nazareth. Mi-am amintit cu plăcere de momentele petrecute alături de scoţienii veniţi să concerteze la Braşov şi în Polivalentă. Am şi acum prejudecata că trupele trebuie ascultate live la momentul lor de glorie. Acum, privind în urmă, când Darrell nu mai este, îmi dau seama că totul este relativ. Băieţii au sunat extraordinar. Poate nu la fel ca în anii ’70, dar au fost acolo. Le-am ascultat albumul lansat în 2011. Spiritul este în continuare acolo. Nu am inclus "Love Hurts", pentru că tot ce e mult şi arhicunoscut strică. O altă prejudecată :). Promit că mă voi revanşa cumva...

(citeşte)

Selah Sue - This world

Pentru mai multe melodii din reclame tv vă recomand postul Muzică din reclame.

(citeşte)

Trecuse foarte puţin timp de la victoria Argentinei din Mexic. Cupa Mondială a lui Maradona. Cu o lună înainte, Greg LeMond devenea primul rutier din Statele Unite care câştiga Turul Franţei. Suntem la jumătatea lui august 1986. După cum spuneam şi în emisiune - o lună cu multe întâmplări nefericite şi cu dispariţii în masă. Revenind la muzica, Steve Winwood a fost mai mult decât inspirat atunci când şi-a intitulat cel de-al treilea album solo „Back in the High Life”. După Spencer Davis Group, Blind Faith sau Traffic, britanicul cucerea Statele Unite, de data aceasta în nume propriu. LP-ul era recompensat cu două premii Grammy, pentru cea mai bună interpretare vocală masculină şi pentru cea mai bună piesă a anului – „Higher Love”, aceeaşi care la data Radio Grafierii topului era pe cinci în State, în urcare către nr. 1.

Dacă am remarcat trei din cele mai cunoscute piese din repertoriul Clannad, poate c-ar fi cazul să ne oprim ceva mai mult asupra Moyei Brennan. Supranumită „Prima Doamnă a muzicii celte”, s-a făcut remarcată prin interpretările vocale desprinse parcă din alt univers, realizate alături de fraţii şi unchii săi. Dacă sora mai mică, Enya – diferenţa de vârstă dintre cele două este de nouă ani - devenise deja celebră, Moya a aşteptat până în 1992, înainte de a-şi lansa cariera solo. În calitate de compozitoare, a semnat muzica din coloana sonoră a unor filme sonore: Titanic sau Regele Arthur. Ediţia a 21-a este una cu mult beat. Poate că de aceea am simţit nevoia s-o domolesc un pic pe final. Tricks of the trade :)

(citeşte)